Tag Archive | Istorie subiectiva

Un sfert de secol

Exact acum 25 de ani am votat pentru prima data in democratie. Am stat 40 de minute la coada ca sa votez impotriva lui Ion Iliescu si sa pun stampila pe PNL la Camera si Senat si pe Radu Campeanu pentru presedinte. La PNL alaturi de Campeanu era tanara garda formata din Patriciu, Tariceanu, Chiliman de la sectorul 1 si Radu Boroianu…

In jurul meu votantii FSN erau aproape beti de fericire ca vor pune stampila pe trandafir… Nici macar nu mai era nevoie de propaganda, Iliescu si Frontul erau plebiscitati dinainte…

Au trecut multe randuri de alegeri dar liniile mari pentru Romania (si pentru comportamentul meu la vot) au fost stabilite atunci. Copiii FSN-ului din 1990 au dominat copios viata politica romana, iar cei care erau impotriva FSN au votat impotriva lui, nu neaparat pentru un proiect alternativ.

Multi romani erau dupa 10 ani scarbiti de democratie (in special dupa marea deziluzie reprezentata de Emil Constantinescu- CDR) si s-au retras din procesul electoral. Am fost mai incet si in 2014 am marcat primele prezidentiale la care nu am participat.

Pentru nostalgici, un material de la ProTV cu extrase din documentarul lui Gulea Piata Universitatii. E mai bun pentru imagini decat pentru atmosfera. Adica da, de acord in Piata Universitatii se protesta (Marian Munteanu, daca va amintiti…) dar societatea romaneasca era clar, majoritar sub vraja cuplului magic Iliescu-Roman. Uitati-va la mitingurile delirante pe care le-a realizat FSN-ul in primavara lui 90 si la lozincile strigate. Acolo era poporul roman in majoritate in acel moment.

Cine nu era in Piata era cu Iliescu. Si asa a continuat…

Anunțuri

Amintiri de acum 25 de ani – a cazut

Intre 18 decembrie ora pranzului si 21 la ultimul miting al lui Ceausescu am stat si am ascultat toate posturile de radio de limba romana mai putin desigur Romania 1 (Romania Actualitati) la mine acasa cu rudele si cu prietenii lui tata. Vorbeam despre caderea apropiata a comunismului despre sperantele noastre iar in casa mirosea a cafea buna (mama decisese ca nu mai e cazul sa faca economie la cafea) si tigari. Cum spuneam vemea era foarte calda pentru decembrie. Pe strada am iesit putin dar lumea incepea sa scuture oarecum neincrezator corsetul de teama si frustrari.

Pe 21 eram doar cu tata care imi povestea amintirile lui din campania electorala din 1947 cand vazuse doi membri ai Partidului National Liberal batuti la sange de comunisti. Tata avea 9 ani atunci, bunicul murise la Stalingrad, iar bunica tipa la el si la cei trei frati ai lui si le spunea sa nu se indeparteze prea mult de casa.

Au avut loc cuvantarile de la miting, imi amintesc de cea a unui tanar utecist, (chiar as fi vrut sa stiu dupa aia ce o mai fi facut) dupa care a inceput Ceausescu. Cand s-a intrerupt cuvantarea si a inceput manifestatia din Piata Palatului mi-a fost clar ca poate sa scoata si mama armatei ca nu mai poate ramane la putere. In seara aia de 21 decembrie, inclusiv Radio Moscova l-a inferat (asa cum doar Radio Moscova stia sa faca).

In dimineata de 22 impreuna cu doi prieteni ne-am sfatuit sa scriem Jos Ceausescu pe ziduri si sa incercam sa dezmortim orasul nostru adormit. M-am intors acasa si am dat radioul pe Romania 1 care dadea cantece despre partid si popor. Dupa ce s-a anuntat sinuciderea lui Milea radioul dadea un cantec enervant si cretin chiar si pentru standardele ceausismului tarziu: pentru partid, pentru popor, pentru iubitul conducator” iar la un moment dat o crainica (a ramas multi ani dupa aia la microfon) anunta ca fortele de ordine trebuie sa faca diferenta intre provocatori si cetatenii indusi in eroare de acestia. Cand l-am auzit pe Dinescu am simtit o senzatie de usurare pe care nu cred ca o voi mai resimti vreodata in viata. Am urlat la geam: A fugit criminalu” si iar m-am intalnit cu prietenii.

Ne-am dus in barul local unde se strangeau toti decreteii care venisera de la Bucuresti (dar si din Cluj) de la facultati si cei care ca mine si ca Marian (unul din cei doi prieteni) nu intrasem inca. Am strigat din nou cu toata puterea bai, a fugit Ceausescu si aia stateau ca curcile bete si nu indrazneau sa se bucure. In cartier lumea se uita la noi si iar nu indraznea sa sara in sus. Asta m-a decis sa intru in casa unde ne-am uitat la televizor pana in ziua de 23.

De pe ziua de 23 am inceput sa am banuiala unor aranjamente si a faptului ca asistam la un spectacol prost. De la faptul ca toti trageau in „clanul Ceausescu” si nimeni nu spunea nimic despre sistemul comunist am inteles pe la sfarsitul anului cam care era linia. Dupa aia in ianuarie impresiile au devenit certitudini iar in 29 ianuarie 90 toate iluziile au fost spulberate. Asta insa apartine altei epoci despre care poate voi vorbi la anul.

Amintiri de acum 25 de ani – „a inceput”

Intre 15 si 18 decembrie 1989 am fost la Bucuresti pentru a rezolva diverse chestii ramase in suspensie dupa ce venisem din armata. Am stat la niste cunoscuti unde nu indrazneam sa le cer sa ascultam Europa Libera (iar ei nu au vrut sa asculte de fata cu mine dintr-o prudenta care era norma de comportament atunci) iar duminica dupa amiaza am luat trenul si m-am intors la noi in provincie.

Pe 17 dimineata m-am dus la Agentia de Voiaj CFR de langa Gara de Nord. Am ajuns acolo si unde ma asteptam sa nu fie nimeni la unul din ghisee era o coada uriasa. Cum spuneam habar nu aveam despre ce se intampla in tara. Eram uimit ca in perioada aia moarta poate sa fie coada la bilete si-l intreb pe ultimul de la coada, conform ritualului bunelor maniere de la cozi: Nu va suparati pentru ce destinatie stati la coada? Cei 20 de insi care erau la rand se intorc ca electrocutati spre mine si se uita urat dar nu au spus nimic. Ultimul de la coada se balbaie si spune „pentru directia Timisoara”. N-am de lucru si raspund „ia uite si nu da bilete?” cei 20 de insi de la coada nu avut nicio indoiala ca eram vreun provocator mi-am dat seama dupa aia. Ma duc la ghiseul unde cumparam bilete pentru trenurile spre casa cumpar si plec insotit de privirile pline de ura ale celor carora nu li se vindeau bilete spre Timisoara.

Am ajuns in seara de 17 si nici atunci nu am ascultat Europa Libera. In dimineata de 18 tata se pregatea sa mearga la serviciu si prietenul lui de la ziarul local il suna si -l invita la o cafea la el acasa. Acolo-i spune ca oamenii de la Securitatea din oras si cei de la unitatile militare au primit alarma (Radu cel Frumos, era parola) si e clar ca regimul are zilele numarate. De atunci pana pe 25 decembrie am stat cu urechea lipita de aparatele de radio (ascultand inclusiv Radio Moscova :)).

Pana pe 18 totul era la ralenti in asteptarea exploziei. De atunci pana de Craciunul din 89 am asteptat deznodamantul revoltei. Despre asta intr-un post ulterior.

Amintiri de acum 25 de ani – asteptarea

Acum 25 de ani asteptam sa pice regimul Ceausescu. N-am mai trait in viata mea o astfel de stare. Totul era blocat, pana si natura a parut in perioada aia de noiembrie- decembrie sa fie nemiscata. In fiecare zi acelasi cer plumburiu si frig relativ fara prea multe precipitatii pana pe data de 21 decembrie (cand a aparut soarele).

Eram acasa venit din armata nici macar nu-mi cautam de lucru ascultam in fiecare seara Europa Libera si Vocea Americii si, cum spuneam asteptam sa se miste ceva.

Romania era intr-o fundatura, asta era evident pentru oricine, chiar si in fundul de provincie unde am crescut. Tata avea un amic, jurnalist la ziarul local, care-si facuse efectiv chip cioplit din Ceausescu dar chiar si acest amic (altfel o personalitate complexa si un om bun in cele din urma) recunostea ca situatia nu mai poate dura. Totul era blocat, chiar si destui securisti incepusera sa devina nemultumiti (si nu la ordin!).

In noiembrie 1989, cand Cehoslovacia abolise rolul conducator al Partidului Comunist presa romana a consemnat ca la Praga s-au discutat diverse aspecte legate de constructia socialismului in Cehoslovacia.

In august, cand polonezii au pus primul guvern necomunist, Ceausescu innebunise. M-am dus la mare si am ramas uimit de cum umblau turnatorii si securistii in civil in gara din Constanta in special pe langa grupurile de tineri. Erau atat de vizibili ca-ti venea sa le spui ca-n faimosul banc „mai rasfirati, baieti!”.

Clar toata tara astepta sa se sparga buba. Sincer, nu-mi amintesc sa fi avut mari proiecte, asteptari sau temeri. pur si simplu asteptam.

O aniversare

Anul asta sunt destule aniversari: o suta de ani de la inceperea primului razboi mondial, 70 de ani de la 23 August ’44 (si eterna dilema romaneasca legata de eveniment, a fost bine, a fost rau?), un sfert de veac de la caderea regimurilor comuniste in estul Europei.
Despre unele voi mai scrie, insa ieri mi-am amintit de o alta aniversare care a trecut aproape neobservata (in afara de cateva articole de presa). In 1964 regimul Dej se simtea suficient de puternic incat sa amnistieze toti detinutii politici recunoscuti ca atare in Romania. A fost o adevarata vara pentru societatea romaneasca. Atmosfera de scoala inaintea vacantei de vara din puscariile comuniste este bine surprinsa si de Steinhardt in Jurnalul Fericirii.
Pentru parintii mei (care au inceput scoala primara sub monarhie si aveau 8-9 ani in momentul instaurarii comunismului), vara lui 64 a ramas in amintire ca momentul cel mai placut din perioada dictaturii; rudele tatalui meu (unchi, matusa si verisoara tatalui, care mai traieste si azi), s-au intors fara probleme din DO (domiciliu obligatoriu) unde fusesera trimise de un securist cretin, iar rudele mamei mele (unchi si matusa) care fusesera condamnati pentru infractiuni legate de predarea cotelor si eliberati din 1962 au fost amnistiate, asa ca verii mamei mele nu mai erau „fii de elemente dusmanoase”.
Tata mi-a spus ca in vara lui ’64 a fost martorul unei intamplari pe care n-avea sa o uite niciodata. In cartierul in care a crescut (cartier de case, nu de blocuri) nea Marin, un barbat cam la 50 de ani se uita bine pe strada si striga catre un alt barbat cam de aceeasi varsta: „Vasile, tu esti ma? Ce faci, frate, credeam c-ai murit” Numitul Vasile trece strada imediat il ia in brate pe cel care-l strigase si-i spune: „Marine, am iesit acu doi ani da nu prea umblam prin oras! Ce faci, neica, nu te-am mai vazut dinainte de 23 august?”.
Nea Marin (prieten cu familia tatalui) scapase mai devreme dupa sapte ani de puscarie si alti cinci de DO. Cei doi vorbeau tare, nu se jenau, era o atmosfera de relaxare cum n-a mai fost vreodata in comunism. Era un moment care a durat ceva vreme, pana dupa moartea lui Dej si consolidarea lui Ceausescu. Da, vara lui 1964 a fost o binecuvantare pentru generatia nascuta chiar inainte de razboi si care avea 50 de ani de Craciunul din 89…

1 Mai

Cum spuneam si anul trecut, 1 Mai e pentru mine o amintire despre iesiri la iarba verde, bere, mici, veselie (tot mai trista prin anii 80 dar tot veselie era). De 1 Mai, ca intr-un ritual, ieseam cu familiile cu masinile (pregatite bine cu cel putin o luna inainte si aprovizionate cu benzina), faceam gratare si seara veneam inapoi. Ultimul 1 Mai cu familia a fost in 1987 am tinut sa ies cu ai mei pentru ca stiam ca toamna voi pleca in armata.

2 mai era alta zi libera si atunci ma duceam cu baietii fie la vreun film, fie prin cartier, fie la discoteca atunci cand am mai crescut.

Gandindu-ma ieri la tinerete mi-au revenit in minte trei zile de 1 Mai :

In 1976 1 Mai a picat intr-o sambata (zi lucratoare in mod normal), in saptamana de dupa Paste. Toata lumea a ras iar la padure am avut destule oua rosii. Le ciocneam si spuneam Hristos a inviat, iar parintii nostri radeau cu pofta. Impreuna cu doi baieti de seama mea (unul e in Canada, celalalt in Timisoara) am sterpelit de la parinti patru sticle de bere redegista (Radeberger se numea) si am baut-o. Pentru mine si unul din baieti era prima data cand beam atat de multa bere asa ca ne-am « facut » bine. Eu am rezistat dar unul din prieteni a « dat la boboci » si a fost pedepsit sa nu mai iasa afara cu noi a doua zi.

In 1980 1 si 2 Mai au fost joi si vineri, asa ca Partidul a decis sa declare si sambata 3 mai zi libera urmand a fi recuperata ulterior. Tin minte ca toata luna aprilie l-am vazut la televizor pe George Marinescu, Dumnezeu sa-l ierte, cum citea hotararea de Guvern in fiecare seara la Telejurnal. Nu mai stiu ce am facut atunci, dar tin minte ca era prima data cand aveam atatea zile libere in afara celor trei vacante si ca m-am distrat bine cu copiii de la bloc.

In 1988 vremurile se schimbasera drastic. Oribilul ceausism tarziu ne invadase existentele. Eu eram in armata (la trupa ca nu « luasem » la Facultate). 1 Mai a fost duminica iar 2 luni asa ca luni a fost zi «libera » (de stat in unitate ca nu ne dadeau voie pana in satul vecin ca sa nu ne imbatam). La apelul de seara din 29 sau 30 aprilie ne-au anuntat minunata veste. Ne-am bucurat, iar unul din colegi vorbind nu foarte incet cu vecinul a zis : « Pai nu stii ca 1 Mai e ca Pastele la comunisti ? ». Pana in ianuarie 89, cand ne-am liberat l-am evitat cat am putut. Poate se scapase, dar daca era turnator?

Nu-mi mai amintesc deloc, dar deloc ce am facut in ultimul 1 Mai comunist in 89. Ma liberasem din armata, nu voiam sa lucrez dar nici nu ma tragea ata sa invat pentru facultate.

Ultima zi de 1 Mai cand « am iesit » undeva a fost in timpul facultatii de 1 Mai 1992 cu colegii. Am fost la Neptun dar atmosfera de betie trista si de oameni care venisera in hoarde pentru ca era 1 Mai m-a dezgustat teribil. De atunci nu mai plec nicaieri de 1 Mai, doar petrec mai mult cu familia, citesc sau stau in fata calculatorului.

etimpu.com | Amintiri din Trecut

Blog Nostalgic , Amintiri din Copilarie , Amintiri din Epoca de Aur