Archive | Iulie 2014

20 iulie 1944

A trecut aproape neobservata o alta aniversare a unui eveniment din cel de-al doilea razboi mondial: 70 de ani de la tentativa de asasinare a lui Hitler. Istoria este cunoscuta iar acum cativa ani s-a facut un film cu Tom Cruise in rolul colonelului von Stauffenberg, cel care a transportat bomba care trebuia sa-l omoare pe Hitler.

Adolf a avut noroc pentru ca reuniunea de stat major la care participa si Stauffenberg s-a tinut intr-o baraca subreda, care a zburat ca urmare a suflului exploziei. In bunker, suflul bombei i-ar fi transformat in terci pe toti cei aflati in sala. Mai mult, unul dintre participantii la reuniune a mutat servieta cu bomba mai departe de Hitler.

Sa presupunem ca atentatul ar fi reusit; complotistii aveau revendicari absolut fanteziste pentru momentul respectiv: restabilirea frontierelor Germaniei din 1914 (adica o Germanie cu Alsacia-Lorena, regiunea Poznan din Polonia plus teritorii belgiene). Altii ar fi dorit mentinerea Austriei in Reich. La 20 iulie americanii si britanicii erau bine stabiliti in vestul Frantei, iar rusii se aflau in Estonia, incepusera o ofensiva in Bielorusi si Ucraina. In Romania, ocupasera nordul Moldovei si Basarabia si pregateau ofensiva Iasi-Chisinau. Un atentat reusit ar fi bulversat capacitatea de lupta a armatei germane (nu toti ofiterii erau la curent cu atentatul) astfel ca probabil rusii si occidentalii ar fi reluat ofensivele pe toate fronturile pentru a profita la maximum de confuzie.

In plus, la Teheran se convenise formula capitularii neconditionate, astfel ca solicitarile noului guvern german ar fi fost intampinate cu dispret. Precedentul exista; in Italia Badoglio a incercat sa negocieze in iulie 43 cu americanii si englezii si nu a reusit sa obtina nimic. Italia a devenit un camp de lupta pentru urmatorii doi ani, pana in ultima zi a razboiului.

Pentru Romania un atentat reusit ar fi fost probabil un dezastru; chiar daca Antonescu ar fi reusit sa mentina puterea si sa incheie un armistitiu nu este sigur ca ar fi avut chiar si termenii nenorociti ai Conventiei de la 12 septembrie. Daca regele Mihai l-ar fi demis pe Antonescu, la fel, rusii nu ar fi considerat necesara nici participarea armatei romane la operatiunile militare, nici sa manifeste putinele scrupule de care au dat dovada dupa 23 August. E posibil ca temerile fata de evolutiile post-belice sa fi accelerat sovietizarea tuturor tarilor in care Armata Rosie ar fi fost prezenta, iar in acest caz comunistii moscoviti ar fi fost, inevitabil preferati celor din jurul lui Gheorghiu-Dej. Cat despre frontierele Romaniei, putem doar specula dar nu cred ca ar fi fost cele stabilite prin tratatul de la Paris din februarie 1947…

O aniversare

Anul asta sunt destule aniversari: o suta de ani de la inceperea primului razboi mondial, 70 de ani de la 23 August ’44 (si eterna dilema romaneasca legata de eveniment, a fost bine, a fost rau?), un sfert de veac de la caderea regimurilor comuniste in estul Europei.
Despre unele voi mai scrie, insa ieri mi-am amintit de o alta aniversare care a trecut aproape neobservata (in afara de cateva articole de presa). In 1964 regimul Dej se simtea suficient de puternic incat sa amnistieze toti detinutii politici recunoscuti ca atare in Romania. A fost o adevarata vara pentru societatea romaneasca. Atmosfera de scoala inaintea vacantei de vara din puscariile comuniste este bine surprinsa si de Steinhardt in Jurnalul Fericirii.
Pentru parintii mei (care au inceput scoala primara sub monarhie si aveau 8-9 ani in momentul instaurarii comunismului), vara lui 64 a ramas in amintire ca momentul cel mai placut din perioada dictaturii; rudele tatalui meu (unchi, matusa si verisoara tatalui, care mai traieste si azi), s-au intors fara probleme din DO (domiciliu obligatoriu) unde fusesera trimise de un securist cretin, iar rudele mamei mele (unchi si matusa) care fusesera condamnati pentru infractiuni legate de predarea cotelor si eliberati din 1962 au fost amnistiate, asa ca verii mamei mele nu mai erau „fii de elemente dusmanoase”.
Tata mi-a spus ca in vara lui ’64 a fost martorul unei intamplari pe care n-avea sa o uite niciodata. In cartierul in care a crescut (cartier de case, nu de blocuri) nea Marin, un barbat cam la 50 de ani se uita bine pe strada si striga catre un alt barbat cam de aceeasi varsta: „Vasile, tu esti ma? Ce faci, frate, credeam c-ai murit” Numitul Vasile trece strada imediat il ia in brate pe cel care-l strigase si-i spune: „Marine, am iesit acu doi ani da nu prea umblam prin oras! Ce faci, neica, nu te-am mai vazut dinainte de 23 august?”.
Nea Marin (prieten cu familia tatalui) scapase mai devreme dupa sapte ani de puscarie si alti cinci de DO. Cei doi vorbeau tare, nu se jenau, era o atmosfera de relaxare cum n-a mai fost vreodata in comunism. Era un moment care a durat ceva vreme, pana dupa moartea lui Dej si consolidarea lui Ceausescu. Da, vara lui 1964 a fost o binecuvantare pentru generatia nascuta chiar inainte de razboi si care avea 50 de ani de Craciunul din 89…

O istorie incurcata de acum 30 de ani (Update)

Citesc presa romana rar, pentru ca nu merita. Nu cred ca am mai cumparat un ziar pe hartie de vreo doi ani. Din cand in cand ma uit pe net (unde se fura intr-o veselie articole sau se traduc prost) dar acolo se mai gaseste cate ceva (nu mare lucru dar oricum…)

Eeei, miercuri in Romania Libera (pe vremuri un ziar respectabil) gasesc la rubrica Aldine sub titlul «Delasarea secului» o «poezie patriotica»semnata de un autor Petre Ivancu. O citesc, e o chestie bizara; aluzii, foarte de departe la faimosul masacru comis de legionari la Abatorul din Bucuresti in ianuarie 1941, o batere cu pumnul in piept cum la noi cerul si iarba vorbesc romaneste.

Per ansamblu o chestie scremuta, nici patriotic plata, nici avantat nationalista. Daca va intereseaza, uitati aici textul:
http://www.romanialibera.ro/aldine/indigo/poezie-cu-cantec-341250

Caut pe net si descoper ca poezia respectiva a fost publicata in 1986 si a iscat o minicriza in relatiile dintre Romania si comunitatea evreiasca, cu rabinul Rosen protestand, iar apoi autoritatile romane isi cer scuze in mod discret, iar poetul a fost interzis.

Misterios este faptul ca autorul respectiv a disparut apoi complet din circuit. Un bun prieten de familie, care a fost profesor de literatura romana de vocatie timp de 42 de ani, si care are acasa colectii de Romania Literara, SLAST (Suplimentul literar artistic al Scanteii Tineretului) din perioada anilor 80 imi spune la randul lui ca nu-si aminteste de scandalul respectiv (spre deosebire de cel dintre Vadim Tudor si Moses Rosen despre care se auzise in toata Romania) si ca-si aduce aminte de poet, ca de o tanara speranta care a disparut. I-a citit niste poezii, le considera cam pe linia lui Ion Gheorghe (Ivancu scria cu rima insa) si cam atat. Dupa scandalul cu pricina, omul a disparut complet. Nu a mai aparut nici dupa ’89.

Chiar asa, stie cineva ce s-a mai intamplat cu Petre Ivancu?

UPDATE: Dom profesor e mare! A gasit pana la urma cateva date. Ivancu nu era scriitor profesionist, ci muncitor intr-o uzina din Craiova. Asta explica si stangaciile de exprimare dar si disparitia completa din circuit dupa interdictie si faptul ca nu a mai reaparut dupa ’89. Cred ca in cazul din 1986 omul a fost folosit, dupa care a fost abandonat.

etimpu.com | Amintiri din Trecut

Blog Nostalgic , Amintiri din Copilarie , Amintiri din Epoca de Aur