Archive | Decembrie 2013

Bilanturi

Vă doresc tuturor un 2014 cât mai bun! Promit să încerc să scriu de cel puţin două ori pe lună pe blog. Până atunci, o scurtă retrospectivă a secolului care a trecut, din 25 in 25 de ani.

Acum 100 de ani omenirea traia ultimele zile de pace. Sigur, Balcanii fuseseră zguduiţi de două războaie teribile pentru cei implicaţi însă la Paris, Viena, Berlin, Londra şi chiar la Moscova sau Petersburg viaţa era bună. La Belle Epoque arunca ultimele sclipiri. Peste câteva luni toată această lume avea să moară pentru totdeauna.

România ieşise din cel de-al doilea război balcanic (poate cel mai josnic episod din istoria noastră naţională) mai mare cu 7 mii de kilometri pătraţi şi cu Bulgaria transformată în duşman pentru cel puţin un secol. Armata română avusese mai mulţi morţi de holeră decât de glonţ, mobilizarea fusese un semnal de alarmă în legătură cu starea sa, dar desigur clasa noastră politică nu a luat nicio măsură.

România Mare era cel mult un vis nebunesc; Regatul României era legat de Austro-Ungaria printr-un tratat de alianţă, ardelenii, bănăţenii şi bucovinenii erau supuşi ai împăratului şi regelui Franz Iosif iar basarabenii ai ţarului Nicolae al II lea.

La finele lui 1913 Titu Maiorescu preda guvernarea lui Ionel Brătianu, care avea proiecte mari de reformă: reforma agrară şi cea electorală.

Acum 75 de ani, lumea era deja lămurită şi aştepta un nou război, iar Belle Epoque era o amintire prăfuită. Singura întrebare era când va porni. Germania ocupase Austria şi regiunea sudeţilor aducând aproape toţi germanii din Europa în Reich dar Cehoslovacia şi Polonia ştiau deja ca sunt următoarele ţinte. Franţa şi Marea Britanie asistau neputincioase la ascensiunea Germaniei, SUA nu mai voiau sa ştie ce se petrece în Europa, iar URSS-ul lui Stalin aştepta să declanşeze atacul pentru instaurarea comunismului mondial. Pactul de neagresiune urma să fie semnat, dar şi fără el se ştia că România era între primele ţinte ale URSS.

În România, Carol al II lea lichidase sistemul de partide politice şi instaurase dictatura sa de butaforie care avea să sfârşească sângeros şi cu România sfârtecată. Regina Maria murise în 1938, clasa politică abandonase lupta (inclusiv Iuliu Maniu), Codreanu fusese asasinat. Regele Mihai fusese retrogradat la rangul de Mare Voievod de Alba Iulia, Nicolae Ceauşescu avea 20 de ani era „în ilegalitate” iar Ion Iliescu avea 8 ani. Nimeni din România nu avea vreo soluţie pentru urgia care urma să vină: „democraţii” abandonaseră conducerea ţării lui Carol al II lea, comuniştii erau o sectă minusculă fidelă Moscovei, iar Mişcarea Legionară (sau ce mai rămăsese din ea) spera într-o orientare spre Germania. Peste încă puţin timp România Mare dispărea iar părţi însemnate din Bucovina şi Basarabia aveau să fie pierdute pentru totdeauna pentru românism.

Acum 50 de ani, lumea era cu totul alta. În toamna lui 1963 conflictul nuclear fusese evitat în ultimul moment iar lumea era încă şocată de asasinatul preşedintelui Kennedy. Occidentul trăia foarte bine (avea să realizeze asta abia după vreo zece ani, când a început criza energiei), iar sistemul comunist începuse să realizeze faptul că nu era capabil să concureze cu capitalismul (fireşte nu se recunoştea public aşa ceva).

În interiorul lumii comuniste Moscova şi Beijingul erau în plin război rece, iar Nikita Hruşciov se afla în ultimele luni la conducerea URSS.

În România regimul comunist se simţea suficient de confortabil instalat încât să slăbească un pic opresiunea. Deţinuţii politici începuseră să fie eliberaţi în 1963 (ultimii aveau să fie eliberaţi în 1964) iar represiunea se îmblânzise simţitor. Gheorghiu Dej se simţea suficient de stăpân pe situaţie încât să medieze între URSS şi China, iar în aprilie 1964 avea să determine adoptarea tezelor din aprilie 1964, document care avbea să marcheze cursul comunismului naţional chiar şi în perioada lui Ceauşescu. Mai mult comuniştii români cochetau cu Occidentul începând o politică ce avea să aducă rezultate remarcabile în anii următori.

Dej avea doar 62 de ani şi nu-şi pregătea succesiunea. Tatăl meu îmi spunea că deşi Gheorghe Apostol era văzut ca un fel de număr 2 de către opinia publică, succesiunea lui Dej nu era atunci un subiect la care lumea să se gândească prea mult.

Dimpotriva, viaţa chiar devenise mai veselă ca să-l parafrazăm pe Stalin. Pentru tatăl meu ca şi pentru mulţi dintre cei născuţi în jurul lui 1940 perioada dintre 1963 până pe la jumătatea anilor 70 a fost epoca de aur din viaţa lor, cu o societate relativ prosperă, represiune aproape inexistentă şi viaţă culturală intensă.

Ceauşescu era în Biroul Politic al PMR, Ion Iliescu secretar al CC al UTM, Emil Constantinescu student la Geologie, Traian Băsescu avea 12 ani iar Crin Antonescu 4 ani. Vladimir Putin era la şcoala generală din Leningrad, iar Barak Obama avea doi ani.

Acum 25 de ani, lumea era oarecum asemănătoare cu cea de la finalul lui 1963, dar sistemul de după al doilea război mondial îşi trăia ultimele clipe. URSS era condusă de un personaj care ducea o politică de reforme care avea să ducă la finalul sistemului socialist şi al statului mamă al socialismului, SUA avea în frunte un preşedinte fost actor de la Hollywood care jucase magistral rolul de adversar al comunismului iar Germania Federală se pregătea cuminte de reunificare şi de reluarea „locului de sub soare”. Deşi aparent sistemul comunist părea doar într-o criză, era pe moarte. Într-un an toate regimurile din ţările frăţeşti aveau să se ducă, iar URSS avea să mai reziste doar trei ani.

În România, Nicolae Ceauşescu se comporta precum Hitler în bunker. Nu mai avea sprijin în Occident (care nu mai avea nevoie de el ca maverick sau ca mediator în condiţiile în care discutau direct cu Gorbaciov), iar relaţiile cu URSS nu aveau cum să fie bune în condiţiile reformismului lui Gorbaciov. Chinezii erau departe şi construiau sistemul capitalist sub conducerea Partidului.

Ultimul cartuş al lui Ceauşescu erau relaţiile cu lumea a treia, dar ceea ce încerca să facă era imposibil în contextul de atunci (şi chiar de acum); crearea unor instituţii financiare care să concureze FMI-ul şi coagularea unei coaliţii gen Mişcarea de Nealiniere.

Pentru noi cei care trăiam în ţară anul 1988 a fost oribil. Curentul electric se tăia câteva ore pe zi iar mâncarea se găsea greu (tata făcea nişte tururi de forţă extraordinare aşa că nu am suferit efectiv de foame). Eram în armată şi sincer mă temeam că Ceauşescu era suficient de dement încât să utilizeze o soluţie gen Pol Pot (să ne mute pe toţi la ţară sau ceva similar) ca să-şi consolideze stăpânirea.

Ion Iliescu complota probabil, Traian Băsescu era la Anvers, Emil Constantinescu preda geoglogia la Universitate, Crin Antonescu voia să se mute cu serviciul la oraş la Tulcea, iar Victor Ponta era elev la Neculce. Obama era student la Harvard, iar Putin era în misiune în RDG.

Mă întreb ce se va scrie la sfârşitul lui 2038 despre perioada contemporană. Dacă vor mai exista bloguri atunci promit să scriu!

etimpu.com | Amintiri din Trecut

Blog Nostalgic , Amintiri din Copilarie , Amintiri din Epoca de Aur