Archive | Iulie 2012

Liniste! Vorbeste Poarta!

Ma rog, una dintre ele. Guido Westervelle, Mare Vizir al Germaniei, ne da instructiuni:

 

 

Bucureşti, 30 iul /Agerpres/ – Ministrul de externe german, Guido Westerwelle, a declarat luni, după anunţarea rezultatelor preliminare ale referendumului pentru destituirea preşedintelui Traian Băsescu, că face apel la toate forţele politice din România să înţeleagă referendumul ca pe o şansă a unui nou început din punct de vedere politic, informează un comunicat al ambasadei Germaniei la Bucureşti.

‘Fac apel la toate forţele politice din România de a înţelege rezultatul referendumului, care începe să se contureze, ca pe o şansă a unui nou început din punct de vedere politic. În pofida tuturor dezacordurilor existente, acestea vor trebui să regăsească acum calea către o colaborare constructivă în interesul României şi al cetăţenilor români’, apreciază şeful diplomaţiei germane.

De asemenea, se mai menţionează în comunicatul citat, Guido Westerwelle crede că ‘diferenţele de opinie trebuie clarificate şi soluţionate în cadrul procedurilor şi instituţiilor democratice’.AGERPRES/(AS-Florin Ştefan)

Redactori: /fls/fls | ID: 2741967 | Data: 2012-07-30 17:26:11 | Slug: Germania-referendum-politic

 Cum s-ar traduce asta? Eu as spune asa: „Gata, bai aborigenilor v-ati jucat destul, acuma treceti frumos in rand si impacati-va ca avem alte treburi in Gross Deutschland, pardon UE”.

Ca nu se spune cum s-ar putea cineva reconcilia cu un personaj care face spume la gura, care deja zangane catusele la rivalii lui si care inlatura cu un gest 7 milioane de voturi impotriva lui, nu mai comentez. 

Ăsta e din aceeaşi familie politică cu PNL-ul dacă nu ştiaţi. Staţi sa vedeţi când încep tovarăşa Merkel şi ceilalţi.

Anunțuri

Referendum – frânturi

Câteva gânduri după referendum:

1) Mă gândeam să nu mă duc la vot. Sunt de acord cu Florin Constantiniu că prezenta clasă politică română a făcut României mai mult rău decât tătarii şi fanarioţii la un loc. M-am răzgândit în ultima săptămână, atunci când primul ministru al Ungariei şi-a permis să transmită consemne de vot „maghiarilor şi românilor”. Dacă aş mai putea înţelege (oricât de discutabile) sfaturile date populaţiei de etnie maghiară sfatul adresat mie ca român mi s-a părut înjositor.

Ştiu că suntem colonie a UE/Germaniei Mari însă nu înţeleg de ce ar trebui să fim colonie a Budapestei actuale.

2) Radu Tudor, partizan asumat al USL publică un material referitor la lecţiile pe care le trage el după referendum (http://radu-tudor.ro/7-concluzii-dupa-referendum/). Majoritatea nu mă interesează însă două concluzii sunt interesante: în Moldova USL (PSD de fapt) nu mai reuşeşte să-şi mobilizeze electoratul şi USL (PSD de fapt) face numărători paralele fanteziste.

3) PD-L se comportă ca un câştigător al alegerilor. Nu am văzut nicio ofertă de reconciliere, ci doar aceeaşi atitudine de confruntare.

4) USL la fel. Desigur câteva milioane de voturi contează dar dacă ai acceptat cvorumul, acceptă şi consecinţele lui. L-am văzut pe Bogdan Chireac aseară perorând despre Dictatul de la Berlin, care a impus cvorumul, iar Mugur Ciuvică replica precum dom nae Caţavencu: „Ce-mi vii mie cu Europa?”. Să trăieşti dom Mugurel, de la Bruxelles mai vin banii care încă mai ţin pe linia de plutire ţara asta.

5) Constat că nici acum nu ştim câţi mai suntem în ţara asta. Recensământul din 2011 nu are datele date publicităţii, de acord asta poate fi vina INS-ului. Am însă senzaţia că toate partidele politice au o responsabilitate uriaşă deoarece nu au implementat sistemul cărţilor de alegător. Toate partidele au fugit de acest sistem care nu ar fi fost nici costisitor, nici imposibil de implementat.

Voi continua însă am un mare sentiment de amărăciune. Cum spuneam, mi se pare că asistăm la ultimele zbateri ale sistemului democratic. Nu văd cine ar putea deveni dictator. Traian Băsescu poate că ar vrea dar cred nu poate. Armata? Hm, nu prea cred, cel puţin nu încă.

Apropos, ce mai face Biserica Ortodoxă? Ultima dată când am auzit se ruga pentru ploaie…

Alte vremuri, alte crize – acum 40 de ani

Azi dimineaţă m-am trezit amintindu-mi de o carte citită la lanternă pe timpul lui Ceauşescu. Titlul român era « Mânuitorii de bani ». A fost şi un film pe care l-am văzut la televizor (tot pe timpul lui Piticu) cu Kirk Douglas şi Christopher Plummer în rolurile principale.

 

Cartea nu e senzaţională în sine dar cred că în actualul context de criză merită recitită. Acţiunea se petrece undeva între 1973 – 1975 (data apariţiei), într-un context de criză prelungită a sistemului economic. Nu spun a capitalismului, deoarece şi socialismul era la momentul respectiv în stagnare, doar că se pricepeau să ascundă asta.

 

Atmosfera descrisă este sumbră : economia americană se confruntă cu inflaţia, ratele dobânzilor la credite cresc (aveau să ajungă la 25% în perioada lui Jimmy Carter), băncile luptă să supravieţuiască, iar în acest context încearcă, împreună cu marile corporaţii să-şi asigure protecţie politică.

Seamănă cu ceva cunoscut ? E bine să ne intre în cap că în anii 70 economia mondială se afla în faţa unui nou colaps. Comunistii se dădeau cocoşi dar erau mai în rahat decât occidentalii. Cum s-a ieşit din criză ? În linii mari răspunsul a fost dereglementarea promovată de Thatcher şi Reagan şi explozia sectorului IT. Am senzaţia că în prezent nu există soluţii. Lumea stă şi se uită neputincioasă la căderea euro şi a economiei « occidentale ». Ce va urma ? Probabil democraţia reprezentativă. Zbaterile din România sunt doar un simptom al unei crize generale. Pentru UE ar trebui să fie reamintit faptul că decadenţa începe la periferie, rareori la centru…

Survivalism

Cred ca mai toata lumea a auzit de survivalism. E un termen prin care sunt descrise metodele prin care sa supravietuiesti dupa prabusirea societatii actuale, in caz de razboi atomic, colaps economic, sfarsitul petrolului si multe altele. Exista numeroase site-uri in sensul asta, care te invata cum sa stochezi alimente, munitii, apa si sa-ti faci un adapost la tara (are sens, in caz de colaps, marile aglomerari urbane se prabusesc primele). Pe mine nu ma intereseaza. Avem (sotia de fapt) o casa la tara dar e foarte departe si in caz de colaps social ne-ar lua cateva saptamani sa ajungem acolo.

Apoi atat eu cat si sotia suntem crescuti intre betoane asa ca probabil ca nu ne-am descurca foarte bine la tara.

Ce m-a adus aici? Una din marotele care bantuie media si cyber spatiul de limba romana in ultima vreme (de cand cu ultimul scandal politic), venirea dictaturii. In aceasta viziune apocaliptica, si daca revine Traian Basescu la Cotroceni si daca pierde referendumul ne paste dictatura. Una d-aia rea, mai rea decat a lui Ceausescu si Dej la un loc.

Nu cred asta, desi nu exclud ca in perioada urmatoare (doua decenii) sa asistam la instaurarea unui regim autoritar.

Ei si stand eu si cugetand m-am gandit la urmatoarele: probabil ca in caz de instaurare a unei dictaturi, granitele vor fi inchise, internetul cenzurat (daca va mai fi vreun acces la el) iar media va fi ca inainte de 89 cand cumparam ziare doar cand mama stergea geamurile inainte de Pasti sau cand puneam ghetele de iarna in sifonier.

Avand in vedere ca si conditiile internationale vor trebui sa fie drastic modificate, nu va fi cazul sa ne gandim ca putem cere azil politic asa ca vom ramane in scumpa noastra tara. In acest caz biblioteca fiecaruia dintre noi va avea o valoare inestimabila deoarece astfel avem acces la carti neconforme cu viziunea regimului.

Intrebarea mea este in cazul in care ati putea sa ascundeti doar cinci carti, care ar fi titlurile pe care le-ati salva? Pentru mine, in acest moment: George Orwell 1984, Oamenii lui Stalin de Roy Medvedev (esentiala pentru a intelege ca oamenii politici sunt totusi doar oameni, uneori de o calitate foarte proasta), o carte de John Steinbeck, Fructele maniei sau La rasarit de Eden.

As mai adauga o istorie universala (banuiesc ca se va falsifica la greu de catre noul regim) si una de istorie romaneasca.

Am senzatia ca Biblia nu va fi interzisa asa ca nu o trec pe lista (oricum am avut Bibile in casa si pe timpul comunistilor).

Despre sursele răului

Cum spuneam, nu mi se pare semnificativ azi cine mai conduce România. Nu e exclusiv vina statutului nostru european, ci şi a faptului că persoanele reunite în sintagma „clasă politică” nu sunt capabile să profite de marja de manevră pe care sistemul le-o lasă. Sunt prea ocupate să se bată între ele pentru mize pe care vă las pe dumneavoastră să le numiţi.

 

După umila mea părere una din sursele răului este faptul că în România pluralismul nu este acceptat.  Partidele şi politicienii urăsc opoziţia atunci când sunt la butoane. Desigur, pe faţă, trebuie să accepte faptul că în România există opoziţie, dar ei ar dori-o „constructivă” adică servilă faţă de putere şi cât mai puţin vocală. Dacă s-ar putea cred că ar dori s-o desfiinţeze de-a dreptul.

 Nu ştiu dacă vă mai amintiţi dar la alegerile pentru Constituantă (cele din Duminica Orbului, 20 mai 1990) FSN (mama şi tatăl majorităţii politicienilor din România de azi) a obţinut o majoritate zdrobitoare în cele două camere ale Parlamentului. În Senat, în afară de senatorii UDMR, erau vreo 8 (opt) liberali şi vreo 2 (doi) ţărănişti. La Cameră cam la fel. La TVR 1 exista o emisiune săptămânală numită „7 zile” (realizată de o doamnă Rodica Becleanu) în care opoziţia era făcută albie de porci ca fiind trădătoare, vânzătoare de ţară etc.

 Noroc cu faptul că-n primăvara lui 1992 s-a rupt FSN-ul că a apărut un pluralism autentic.

 La alegerile din 1992, FDSN (aripa Iliescu a fostului FSN) nu a mai obţinut aceeaşi majoritate, dar a reuşit să guverneze liniştit timp de patru ani, într-o coaliţie cu PSM, PRM şi PUNR. Chiar le-a convenit coaliţia deoarece partenerii mai slăbuţi puteau fi utilizaţi pe postul de mardeiaş încasator adică făceau diverse treburi murdare cu care FDSN-ul nu mai voia să se compromită. Iarăşi, opoziţia era acuzată de a fi distructivă, vândută străinilor, de a nu vedea interesul naţional.

 Perioada CDR a fost una atipică deoarece România era guvernată de o coaliţie slabă şi cu numeroase diviziuni. Dacă vă amintiţi CDR şi PD ne invadaseră ecranele televiziunilor (apăruseră Antena 1 şi PROTV) şi ne delectau/scârbeau cu ciondănelile lor. Uneori, mai apărea şi UDMR (scandalul cu Universitatea maghiară/multiculturală). În perioada guvernării Radu Vasile şi după aceea diviziunile din PNTCD ne răpeau din timpul dedicat filmelor.

 

În general guvernarea a rezistat unită în opoziţia faţă de PDSR (FDSN revopsit) care a continuat să fie cel mai puternic partid al ţării (alt paradox al acelor ani).

 În timpul guvernării PSD 2001-2004 strivirea opoziţiei a ajuns aproape la apogeu. După rezultatele jalnice de la alegerile din 2000, PD si PNL abia mai respirau iar PRM nu a fost în stare să capitalizeze poziţia de al doilea partid. PRM a fost divizat mare parte din membrii săi trecând la PSD, iar pentru PD se pregătise un plan de anexare la PSD. În 2001 PNL a fost neutralizat printr-un bizar protocol de cooperare aşa că PSD realizase visul de aur al politicianului român, de a guverna fără opoziţie. La finele mandatului PSD reuşise să obţină cam 80% dintre aleşii locali deşi la alegerile din 2004 abia obţinuse 30%. Partidul-stat nu doar liderul său, era de o aroganţă înfiorătoare şi era ferm convins că trebuie să guverneze România încă 10 – 20 de ani (am cunoscut PSD-işti ferm convinşi de asta).

 Dar toate planurile s-au dezumflat aşa că în 2004 vine ADA la guvernare. Din fericire avem două partide (plus UDMR şi „soluţia imorală”) aşa că deşi s-a lucrat din greu la desfiinţarea PSD-ului (în 2005  a fost executat politic Năstase de către oamenii săi) senzaţia de dominaţie nu mai era atât de apăsătoare. În plus după respingerea de către Tăriceanu a planului alegerilor anticipate lupta politică s-a mutat în interiorul coaliţiei de guvernare.

 A venit apoi ruperea alianţei şi instaurarea guvernului Tăriceanu II, care avea nevoie de PSD pentru supravieţuire aşa că suprimarea opoziţiei nu mai era de actualitate. Ideea însă exista. Dl Cătălin Avramescu ofta după legislative în care opoziţia nu ar mai fi avut decât unul sau două mandate sau chiar niciunul (http://www.bursa.ro/?s=editorial&articol=20566)

 În timpul guvernării PDL-PSD confruntarea politică s-a mutat iar în cadrul guvernului, iar din decembrie 2009 PDL cu sprijinul traseiştilor a devenit „Partidul” care era în toate. PDL era pe cai mari, visa la un sistem electoral cu vot uninominal majoritar în care urmau să rămână doar doua partide mari (şi UDMR probabil) iar PNL-ului i se pregătea ieşirea din scenă.

 Vine şi anul de graţie 2012. Până la împlinirea profeţiilor mayaşe în România avem trei guverne într-un an. În mai USL vine la guvernare şi desigur, una din priorităţi o constituie o nouă legislaţie electorală pe principiile aţi ghicit votului uninominal majoritar care ar rade opoziţia. Iar dl Crin Antonescu după ce a salvat (chiar cred asta) Partidul Naţional Liberal de la dispariţie pregăteşte, nimic altceva decât „destructurarea PDL”.

 Deocamdată nu cred că planurile astea se vor înfăptui. Să nu ne mire însă dacă în timpurile care vor veni, în condiţiile în care criza economică va continua (şi cam aşa se anunţă), la un moment dat, o mişcare/grupare/ partid (nu neapărat din cele existente acum), va deveni stăpânul României iar noi ne vom aduce aminte cu nostalgie de paradisul pierdut al democraţiei pluraliste române…

UPDATE 19 iulie: „N-au invatat nimic si n-au uitat nimic” vorba lui Talleyrand spusă în alt context istoric se verifică şi în prezent când USL denunţă la Parchet 14 lideri ai Opoziţiei pentru „defăimarea ţării”…

Politichie – Românii şi Înaltele Porţi

Ei, ca să vezi păţanie! Când am postat data trecută mă pregăteam pentru un an fără mari evenimente până la alegerile locale. Aşteptam frumos rezultatele recensământului (detaliate, nu porţia aia care ni s-a servit) şi voiam să le comentăm împreună pe blog.

De fapt nici nu aveam de gând să scriu despre politica românească. Pentru o ţară care şi-a pierdut suveranitatea (deşi este lăsată să se joace cu instituţii şi însemne naţionale) faptul că a plecat Gigel şi a venit Ionel nu schimbă datele fundamentale ale problemei. Parcă pe la anii 1600 faptul că era mazilit Antonie Vodă din Popeşti şi se suia pe tron Grigore Vodă Ghica interesa prea mult talpa ţării? Nu, de-aia evenimentul n-a lăsat vreo urmă în istorie, iar 99,99% dintre eventualii cititori se întreabă pe bună dreptate cine-s ăştia!

Desigur, există (acum ca şi atunci) o mulţime de cetăţeni cu interese directe legate de schimbarea de regim şi pentru care schimbarea sau menţinerea acestuia sunt chestiuni legate de viaţă şi de moarte (sau de parale, chestie de importantă cel puţin egală).

Iată însă că INS-ul m-a lăsat cu ochii în soare, iar circul politic românesc e la intensitate maximă aşa că hai să ne dăm şi noi cu părerea, că românul tot e născut părerolog.

Datele le cunoaşteţi nu le mai trec aici şi probabil că aveţi şi opinia despre referendum gata formată aşa că vă propun un alt exerciţiu, un excurs în istoria recentă a ţării noastre.

Este aproape axiomatic faptul că România (şi formele statale anterioare) a stat foarte puţin timp pe picioarele ei. Mereu era cineva „deasupra” care făcea şi desfăcea guverne, alianţe şi dregătorii. Din câte ştim, în general stăpânilor noştri nu le plăcea România şi nu se prăpădeau după reprezentanţii noştri. Chestie de gust, însă în general, România era importantă în socotelile lor şi nu consideau că trebuie să o lase preopinenţilor. După independenţă, Înalta Poartă s-a mutat la Viena (deşi noi în frunte cu Carol I visam la Berlin), Paris, Berlin şi după aia la Moscova.

Din 1990 ne-am trezit nu cu o Poartă nouă, ci cu mai multe (multipla jurisdictie cum frumos spune dna Mungiu Pippidi cand isi intoarce fata catre bastinasii din Romania). Doar conducător român sa nu fii că nu mai ştii unde să baţi temenele mai adânci. Prima şi cea mai Sublimă e la DC pe malul Potomacului. Vin apoi cele două de pe continentul European, Bruxelles-ul (asta e aia oficială) şi apoi aia neoficială dar mai aspră cea de la Berlin. Cum spuneam doar lider român să nu fii, mai ales dacă-ţi cauţi legitimitatea. Unde să baţi temenelele? Hai că la DC te mai rezolvi un pic cu ambasadorul lor de la Bucuresti.

Dar la Bruxelles, cu cine să discuţi? Van Rompuy nu prea are faţă de Sultan, Barroso, mda dar nu e chiar Marele Şef, nenea ăla, Schulz, abia e instalat Preşedinte la Parlament şi în doi ani îşi termină mandatul. Un coşmar experimentat şi de şefii diplomaţiei unor state adevărate, cum ar fi Kissinger, care spunea că nu ştie pe cine să sune la telefon când vrea să consulte Europa. Mai pe înţelesul nostru e ca şi cum în perioada comunistă un prim secretar din ţările frăţeşti s-ar fi dus la Kremlin iar acolo nu ar fi niciun Prim Secretar ci doar o liotă de membri ai Biroului Politic.

Buun cred că asta a simţit premierul nostru, Ponta, când s-a dus să-i fie recunoscut caftanul. Între timp, la Berlin Frau Merkel, a spus că vrea ordnung und disziplin, ce e cu această schweinerei in Wallachei? Nasol momentu pentru premier. S-a dus la Poarta greşită şi tot ce a obţinut a fost un fel de caftan provizoriu cu numeroase condiţii.

Istoria română din secolul trecut înregistrează două vizite în care conducătorii şi-au executat politic rivalii după ce au obţinut binecuvântarea stăpnirii:

În ianuarie 1941, generalul Ion Antonescu, conducătorul statului se duce frumos la Hitler pentru a-i cere să-l ajute în disputa cu Horia Sima. Antonescu avea un sprijin serios în Germania, Wermachtul. În rest, toţi ştabii de la NSDAP erau de partea lui Sima din motive de ideologie. Sima, care fusese invitat să participe la discuţii, a rămas acasă şi a fost pus pe făraş în scurtă vreme, iar Antonescu a rămas lider necontestat pentru următorii trei ani şi jumătate.

Intalnirea este povestita in „Delirul” lui Marin Preda, care il ridica in slavi pe Antonescu pentru faptul ca a indraznit sa strige la Hitler. Asa o fi fost, dar tot o confirmare a unui vasal de catre suzeran a fost si asta in cele din urma.

O a doua vizită, învăluită într-un mister şi mai mare deoarece nu există acces la arhive şi bănuiesc că nici când se vor „deschide” nu vom afla mai multe este vizita lui Gheorghiu- Dej la Stalin când a reuşit să obţină aprobarea Stăpânului pentru a lichida „devierea de dreapta”. Majoritatea românilor o cunosc din romanul lui Marin Preda, „Cel mai iubit dintre pământeni” sub forma unei povestiri a lui Gheorghiu Dej către un scriitor prieten al regimului. Preda spune că Dej, căruia-i era frică de faptul că urma să fie expus ca trădător de Ana şi gaşca ei s-a dus la Stalin şi i-a spus că tovarăşa Ana se opune colectivizării, nerespectând deciziile Curţii Constituţionale, pardon, deviind de la linia Partidului. Atunci Iosif Visarionovici ar fi spus „kakaia deviaţia?” şi i-ar fi spus să lichideze acest grup deviaţionist într-o şedinţă lărgită a Biroului Politic.

Mai puţin cunoscută dar la fel de savuroasă este versiunea povestită de Titus Popovici în „Cartierul Primăverii”. Popovici spune că Dej l-ar fi mituit pe secretarul lui Stalin, Poskrebâşev pentru a avea acces la Tătuca. Stalin l-ar fi primit pe Dej cu rânjetul pe buze dar i-ar fi dat în cele din urmă caftanul.

Ponta nu prea a avut succes. Tot ce a obţinut a fost un fel de amânare (deja după câteva zile i s-a adus aminte că Poarta aşteaptă răspuns) şi un fel de recunoaştere a situaţiei prin convorbirile pe care le-a avut la Cotroceni cu trimisul Porţii celei mari.

Povestea continuă dar măcar un lucru s-a schimbat faţă de vremile anterioare, stăpânii de azi nu te mai scurtează de un cap, nici nu te trimit în lagăr. Cel mult te fac de cacao şi te exclud din politica „mare”. Nu e o problemă în definitiv geme Parlamentul European de politicieni trecuţi pe linie moartă… Trăiască Europa, una peste alta…

etimpu.com | Amintiri din Trecut

Blog Nostalgic , Amintiri din Copilarie , Amintiri din Epoca de Aur